Educația în România

În conformitate cu Legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării
(MECI). Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este
subiectul legislației în vigoare. Grădinița este opțională între 3 și 6
ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este
obligatorie până în clasa a zece-a (de obicei, care corespunde cu
vârsta de 16 sau 17 ani). Învățământul primar și secundar este împărțit
în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este aliniat la Spațiul
european al învățământului superior.

Încă de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat.

În afară de sistemul oficial de școlarizare, la care s-a adăugat
recent și sistemul privat echivalent, mai există și un sistem de
meditații, semi-legal și informal. Meditațiile sunt folosite de cele mai
multe ori în timpul liber ca o pregătire pentru diferitele examene,
care sunt în mod notoriu dificile. Meditațiile sunt larg răspândite, iar
acestea pot fi considerate ca o parte din sistemul de învățământ.
Meditațiile existau și chiar prosperau în timpul regimului comunist.

În 2004,
aproximativ 4,4 milioane din populație era înscrisă la școală. Dintre
aceștia, 650.000 în grădiniță, 3,11 milioane (14% din populație) în
învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel
terțiar (universități)^[1]. În anul 2009, în România existau 3,3 milioane de elevi, față de 4,8 milioane în anul 1990^[2].
În anul 1990, numărul profesorilor din mediul preuniversitar era de
aproape 260.000, în 2001 depășea 275.000, iar în 2007 era mai mic de
250.000^[2].

În august 2010, în România existau 4.700 de școli generale^[3].